Eseu de bagat mintile in cap

Cateodata, apar momente cand ti se incurca chakrele, mananci bureti, iti prinzi mana la usa sau o iei braila. In momentele alea, e bine sa asculti ce iti spun mintile mai calme si mai luminate, iar pentru mine, vorbele de duh memorabile au fost:

1. “Tie iti stralucesc ochii, asta nu o sa ti-o ia nimeni vreodata.” – Mama

Imi amintesc ca eram destul de mica si eram foarte suparata pentru ca ma simteam neindreptatita din nu stiu ce motiv. Cand mi-a spus-o, nu mi-am dat seama ce a vrut sa zica poetul si mi-a dat cu virgula rau de tot, insa ca adult, am observat ca orice as pierde, pot reconstrui la loc pentru ca am in gene un fel de respect pentru pasiune, curiozitate, masochism si foarte putin curaj facut din “ce-ar fi daca”.

2. “Intr-o zi, o sa fii femeie. Trebuie sa inveti sa nu iti mai rezolvi conflictele cu baietii prin bataie. O femeie isi rezolva conflictele elegant, folosind cuvinte.” – Unchiul lui tata

Nu mi-am schimbat strategia decat cand baietii au inceput sa creasca mai mult decat mine si am invatat ca bataia doare. Nu am aplicat ce mi-a zis, mi-am amintit insa mereu cu drag de asta. Am apreciat pentru ca a fost prima data cand cineva mi-a vorbit ca unui adult si pentru ca a avut incredere ca intr-o zi, un baietoi ca mine o sa fie femeie.

Mi-a placut asta atunci.

3. “In viata, vin momente cand trebuie sa ti-o scoti pe masa si sa o masori.“ – Cristi

Aici m-am gandit ca este vorba despre optiunea de a fi corect fata de tine. E important sa ai curajul sa te uiti la tine, sa observi cine esti, sa fii sincer cu tine in ceea ce priveste calitatile tale si punctul in care ai ajuns, sa vezi ce poti schimba si sa accepti cu maturitate ce nu e in puterea ta sa schimbi.

4. “Cand nu mai poti sa alergi, mergi mai incet, nu te opresti.” – Tot Cristi

Partea asta m-a ajutat mai mult decat am crezut cand am auzit-o prima data.

M-a ajutat pe munte la alergat, cand ma sabota mintea, pentru ca picioarele nu aveau cum sa ma saboteze. 😀

M-a ajutat cand am avut de invatat ceva nou si complicat pentru ca am inteles ca tot ceea ce trebuie sa faci pentru a rezolva o problema grea “nerezolvabila”, e sa o desfaci in probleme mici care au sens.

M-a invatat sa am rabdare si sa nu renunt.

5. “Nu te duci la interviu sa te aleaga oamenii aia pe tine. Te duci curioasa. Te duci sa afli ce iti pot ei oferi, cum sunt ei, tu esti cea care ii alege sau nu.“ – Clau

Cand m-au sunat sa merg la un interviu intr-un loc in care nu credeam ca voi ajunge vreodata, am scos capul pe geamul de la bucatarie si am strigat catre lume.

Serios, chiar am facut asta.

Dupa aceea, au inceput sa ma macine gandurile – nu am experienta, poate nu sunt suficient de buna, nu stiu nimic, de ce m-ar alege pe mine? Then, ma woman Clau, a fost convingatoare si m-a reparat de tot. M-am dus la interviu curioasa, m-am distrat, mi-au placut tare mult oamenii, mi-a placut mediul si am stiut ca am multe de invatat. Am ramas acolo si inca mi-e drag sa lucrez cu colegii mei.

6. “Totul o sa fie bine pana la sfarsit, daca nu e bine, inseamna ca nu e sfarsitul.“ – Sergiu

Aici nu e mult de zis. Cand situatia pute rau de tot, imi zic asta, iar apoi lucrurile se rezolva. Poate e magie.

7. “Daca simti nevoia sa asculti de altcineva acum, asculta-ma pe mine.“ – Clau

Simteam ca pic intr-o prapastie adanca si nu mai ajung la fund, cuvintele imi treceau pe langa urechi, prin urechi si deasupra urechilor. Parea ca nu mai mor odata. Cumva insa, vocea ei a ajuns la mine ca o mana care te prinde in ultimul moment.

Suntem oameni, gresim, o facem de oaie, ne pierdem in nevoile altora si ne pierdem propriul sens. Si murim de cate ori e nevoie pana il regasim. Si ne doare ca naiba de fiecare data.

Insa partea buna e ca nu trebuie sa trecem prin asta singuri. Cu totii avem nevoie cateodata de o stanca sa ne reaminteasca cine suntem cu adevarat si sa ne dea putere si curaj cu imprumut.

8. “Pârșule, esti un om foarte bun, dar stai prost la marketing“, “Cu atitudinea asta cum vinzi elefantul?”– Baltac

Imi place sa cred ca am inteles partea cu elefantul si mi-am schimbat perspectiva asupra lucrurilor, insa partea cu marketingul e work in slow progress.

Cand simt ca ma critic mai aspru decat trebuie, aud “Pârșule esti un om foarte bun…“.

9. “Oamenii inca se asteapta ca baiatul sa faca primul pas. Te-ai gandit vreodata cat de greu poate sa ii fie si lui? Poate ca ar trebui sa te duci tu si sa-i zici doar atat: ‘Ti-am ramas datoare cu un dans’.” – Vali

As vrea sa spun ca am incercat, dar atat s-a putut.

Mintea mea: “Are sens ce zice omul asta, poti sa faci asta.”

Eu in actiune: Mai am mult de lucrat la mine, dar e un proces frumos. 🙂

321sport, primul meu trib

M-am reapucat de alergat prin 2018 pentru ca eram suparata si nu stiam cum sa spun. Nu aveam planuri legate de competitii, nici macar nu stiam ca pot. Voiam doar sa uit.

Auzisem de la Clau care auzise de la Cristina M. care stia de la sotul ei ca exista un grup care alearga martea in parcul Herastrau dupa ora 7.

Desi sunt un adult caruia ii e groaza de fiecare data cand cunoaste oameni noi, m-am dus.

Ajungeam printre primii pentru ca imi era mai usor asa sa ma ascund printre  oameni. Aveam si o carte in care imi ascundeam nasul ca il simteam cam lung.

La inceput, alergam cu castile si alergam de parca ma alergau hunii.

Radu, care e cel cu initiativa si sefu’ la clan, mi-a zis intr-o zi: “Alergi bine, dar de ce alergi singura?“. In prima faza, nu mi-am dat seama ce vrea sa spuna ca doar alergam impreuna cu ei. M-am prins incet, dar sigur.

Mi-am dat jos castile.

Asta m-a ajutat sa vad si sa aud incurajarile colegilor de alergat, sa aud muzica pe care o ascultam impreuna de la boxele portabile si sa ma simt mai putin singura in univers. Apoi, asta m-a ajutat sa o cunosc pe Cristina (sau Ioana), care a fost prima mea partenera de alergare. Mi-a placut de ea foarte mult, e un om fain si am invatat multe de la ea. Avea idei care meritau sa fie tinute minte si o ascultam cu drag cand alergam. M-a motivat mult legat de alergare si in “viata de dupa alergare”.

I-am cunoscut pe Roxi si Edi, care sunt tare simpatici, pe Viorel care ma pacaleste mereu cu aceeasi gluma, pe Andrei care e cu bicicleta, pe Dan care e cu muntele, pe Maria care are probabil cel mai frumos zambet, pe Cosmina care e cel mai chill om, pe Marius care chiar se pricepe la incurajari si nu renunta, pe Cristina B care e tare prietenoasa, pe Nico, mereu kind de parca ar arunca flori din priviri, pe Gabi cea roscata si zambitoare, pe Ema, plina de incredere molipsitoare si pe multi, multi altii.

In acel an, am alergat aproape in fiecare marti cu 321sport. Cand lipseam, imi era dor de ei, de alergarea de marti, iar familia lor de alergare devenea incet, incet si familia mea. In timpul asta, prietenii mei ma intrebau in gluma daca mai alerg cu “secta”.

Cu ei am alergat primul semimaraton la Ciucas X3, cot la cot cu Cristina.

Apoi, tot cu ei, am alergat primul semimaraton de asfalt la Bucharest Marathon.

Cu ei am invatat practic ca pot multe si asta mi-a dat curaj sa vreau sa fac si alte schimbari.

Cu ei am invatat sa am iar incredere in oameni noi.

Cu ei am invatat ca poti sa zambesti pana la urechi cand faci incalzirea si cat de important e sa faci stretching.

De la ei am invatat ca poti sa simti o conexiune cu oamenii si fara sa vorbesti prea mult.

Cu ei am invatat ca nu esti niciodata singur si cat de fain e sa faci parte dintr-o comunitate care te incurajeaza pentru ca are pasiuni ca ale tale.

Mi-a fost tare drag de ei si nu le-am spus niciodata cat am fost de recunoscatoare ca au fost cu mine, fara ca macar sa stie, ca am avut nevoie.

Asta a fost inceputul, in Anno Domini 2018, insa parerea mea ramane valabila si azi.

Asa ca, daca ma intrebati pe mine, 321sport e probabil cel mai misto grup din oras.

Mai jos, poză cu pârș la primul semimaraton, în habitatul lui natural, depozitând hrana.

 

 

Breakfast at Magistrala 1

15 mai 2019

M-am trezit dimineata cu ochii cat cepele ardelenesti si am constatat cu indiferenta ca nu am murit inca, dar poate mai am timp.

M-am ridicat pe jumatate si m-am uitat afara. Daca in alte dati rupeam usa de la 6:20 sa merg la inot, azi aveam un chef sa ies din casa ca de ascultat reggaeton.

Nu stiu cum am ajuns in bazin. Apa, azi cam rece, a fost ca un bici de trezit la viata. Viata altcuiva, ca a mea se simtea in concediu.

M-am gandit ca am citit cartea lui Brene Brown, Daring Greatly, care sustine ca e important sa ai curajul sa fii vulnerabil, “sa iesi in arena“, sa risti. Mi-am dat seama ca nu am citit si cartea de dupa, Rising Strong, asa ca rising-ul meu era cam moale.

Femeia zicea  ca “if we are brave enough often enough, we will fall“, iar cand era doar teorie suna ca si cand nu m-as simti pe moarte daca as face-o de oaie. Aveam impresia ca ma pregatisem si pentru scenariul asta, insa am constatat ca eram mai degraba pe mood-ul “aoleu, ce dureros“.

Stiam ca riscasem, stiam ca, pana la urma, a fost o alegere buna no matter what, insa tot ma simteam ca o balega intr-un mesteacan ud.

Chiar imi dorisem sa fiu software tester. Imi dadusem demisia pentru a putea sa fac un internship, visam noaptea testare, invatasem glumele cu testeri si sa strig cu entuziasm “It’s a bug!”. Pe scurt, eram pe un val pe treaba mea.

Pe parcurs, am uitat cine eram de fapt. Uitasem sa fiu curajoasa, uitasem sa rad, sa ma bucur, sa fiu umana, uitasem ca, desi nu recunosc, imi plac oamenii. Uitasem ca am voie sa gresesc si sa intreb, ca perfect nu inseamna bine si eficient, asa ca am luat-o putin braila.

La sfarsitul internshipului, responsabilul de program mi-a zis ca are incredere ca o sa fiu un software tester bun, candva, la o alta firma, cand o sa se alinieze planetele si asta e aproape citat. Mi s-a parut ca nu i-a fost usor nici lui sa imi zica asta si mi-am spus ca nu am motive sa fiu suparata. Am fost suparata.

Mi-am amintit ca sunt in bazin. Intre doua miscari de crawl, doua cani de apa in sinusuri si alte doua cucuie de la marginea bazinului, nici nu mi-am dat seama cand am ajuns din bazin intr-un 5 to go.

Ma uitam pierduta prin casier, cand aud intr-un final, dupa nu stiu cate repetari, intrebarea “De care cafea doriti?“.

Ce fel de intrebare e asta?

M-am uitat la el de parca m-a intrebat care e perspectiva mea asupra evolutiei religiilor si nu bausem suficient de mult pentru a dezbate o astfel de tema.

A fost cel mai sincer nu stiu pe care l-am zis vreodata. Eram confuza si ii explicam omului ca nu mai stiu ce vreau. Eu chiar nu stiu. I-am zis ca ma simt putin pierduta si aveam gheata carbonica in ochi pentru efect dramatic.

Panicat ca vorbeste cu o femeie nebuna, a zis sa incerce sa ma ajute cu intrebari din aproape in aproape:

– Doriti cafea lunga sau scurta?

Am zis ca lunga. De ce? Pentru ca lunga e mai scurt decat scurta.

–Cu lapte sau fara?

-Fara. Because yolo.

–Cu scortisoara?

-Cu, imi place mirosul de scortisoara.

Raspunzand la intrebari pe rand, m-a lovit. Nu casierul, desi  nu stiam cata rabdare i-a mai ramas. M-a lovit ideea ca exagerez, ca mananc bureti, ca dramatizez ca o scartaitoare pe tabla. Atunci am stiut ca nu poti sa iti schimbi lumea doar cu o intrebare, sunt mai multe.

Asa ca, dupa multe alte intrebari, am decis ca vreau Americano si biscuti de hipsteri.

Am baut cafea si am mancat biscuti cu zambetul pana la urechi in metrou in Magistrala 1 in mijlocul zilei, cu parul valvoi si in nas cu urme de clor. Nu eram Audrey Hepburn, dar eram bucuroasa ca sunt eu.

Am ajuns acasa si am continuat sa depun CV-uri. Nu urma sa devin software tester, eram deja, mai trebuia doar sa cred cu adevarat asta si sa-mi gasesc un job.

Dupa mult timp, am simtit ca ma indrept cumva spre casa. In sfarsit.

— insert vocea lui Sir David Frederick Attenborough here: 

Mai jos, spre delectare, o poza artistica cu pârș in habitatul lui natural in proces de metamorfoza din pârș mic in Pârșu’ SQL

Ne nastem singuri

Cativa oameni m-au intrebat recent cum a fost timpul petrecut in Timisoara. Long story short, asa arata fata unui om care pretinde ca e fericit intr-o sedinta foto profesionista, Photoshop involved, si e in negare in timpul liber:

Si aici e varianta lunga de raspuns care miroase a jurnal vechi:

”

17 septembrie 2015

Ne nastem singuri si murim la fel, mi-a spus un prieten odata.

Este adevarat pentru ca mi s-a intamplat si mie.

Am murit.

Singura.

Intr-un loc strain pe care nu-l pot intelege. Si niciodata, niciodata nu o sa ma mai pot intoarce acasa.

Ultimul lucru fericit pe care-l voi simti va fi mirosul de pamant si iarba, in timp ce ultima picatura de viata din mine va fi formata din viermi care o sa se tina de mana in timp ce, pentru prima data, voi personaliza pamantul cu mirosul meu de putrefactie, cadoul meu pentru lume.

Ce bucurie sa vad cum iarba urca si devine cer, in timp ce eu cobor incet in singurul loc in care ma mai simt libera!

Nu mi-e frica, sunt entuziasmata. O sa-mi iau bicicleta si o sa calatoresc in lume cu ultimul rucsac de pamant in spate.

voi fi libera. si nu voi mai face greseli. si o sa uit complet de locul de care apartin. oricum nu stiu de unde apartin.

***

Si simteam sarpele incolacindu-se dinspre stomac spre inima.

Sasaia. Avea o idee…

***

Cunosc o femeie frumoasa singura-n sicriu cu sarpele ei.

”

Timisoara a fost o experienta educativa, am invatat despre mine si am crescut.

Timisoara a fost un loc frumos. Mi-a placut acolo. Nu ma mai duc.

Cu capul in nori

Asta mi s-a reprosat mereu. De parca ar fi un lucru rau, o prostie. Ar trebui sa incercati, si la propriu si la figurat. E una dintre cele mai frumoase senzatii din lume. Duminica am sarit cu parasuta si am fost cu toata fiinta in locul din care provin (nu, nu e acolo Moldova pe harta si nu, nu se face vin in nori, dar se fumeaza iarba si de-aia sunt pufosi 😀 ). Cand ma uit acum la filmare, parca mi se invart ochii, insa atunci faptul ca eram acolo sus parea sa fie ceva aproape natural. Sa fie o pasare? Sa fie un avion? Nup, e Superbubu. Si Superpateu si Superbaltac. ;)) Am zburat! Nu aveam nici cea mai mica posibilitate de control asupra mea. In timp ce incercam sa verific cumva daca mai respir si sa gasesc podeaua sub picioare in cele 20 de secunde in care am cazut in gol cu aproximativ 250 km/ora, ca in toate momentele importante, am avut ganduri profunde:

1. o sa fiu prima idioata care o sa lesine in aer;

2. cum o sa salvez situatia daca tipul cu care am sarit are probleme cu parasuta;

3. eu chiar am o piele foarte fina.

Cand s-a deschis parasuta, m-am bucurat de lumea mica de sub mine. Erau toti atat de mici si eu, in sfarsit, puteam sa ii privesc de sus. “Ma auzi?” ii spun omului pe care il tineam in spate, care tot imi repeta cum sa respir dupa ce i-am zis de doua ori ca mi-e bine. “Asta e cel mai frumos si mai nebunesc lucru pe care l-am facut vreodata.” “Ar trebui sa mai faci si altele.“, imi zice.

Omul parea ca stie despre ce vorbeste. O sa trimit ideea de autocontrol la naiba si o sa ma bucur de toate lucrurile cat pot eu de tare. Am lasat in aer dramele. Nu vreau sa ma mai lupt prosteste. Vreau sa invat. Tot si de oriunde. Nu mi-e frica.

Cand am ajuns jos, am vazut parasuta. Era verde ca ochii, gandurile si vanataile mele de la Prima Evadare. Sa simt din nou pamantul a fost dezamagitor. Apoi mi-am amintit pentru ce sunt cu adevarat recunoscatoare. Pentru voi. Sunteti cei mai frumosi oameni pe care i-am cunoscut vreodata. Multumesc. Datorita voua ma simt puternica, increzatoare si libera sa visez atat cat vreau. Eu am curiozitatea, insa in voi am gasit curajul. A venit momentul sa ma bucur, cum ar zice Cristi elegant, sa-mi scot chestiile pe masa si sa le masor. Pentru ca, prieteni, am cu ce. 😀

N-am fost niciodata dubioasa, am fost doar in locul nepotrivit. Acum sunt acasa. 😉

True story: Brandusa si Iulia merita inghetata si clatite, Claudia are parasuta roz, iar Alex, ceva pe pantaloni. Muhaahah!

si atunci am stiut ca am o chestie pentru tine

Te-am implorat sa alergam prin ploaie. Erai atat de frumoasa cand parul iti topaia roscat prin apa roasa si ochii iti straulceau picaturi! Ti-am zis ca ar fi de rasul curcilor daca as fi lesbiana. Asta nu te-a speriat si ai ras. Atunci am stiut ca desi nu mai e, o sa am mereu o chestie pentru el.

A fost in ziua cand am mers la Revista de povestiri si ploua ca toti dracii. Ea mi-a tras scaunul la masa si tu ai fugit. M-a invatat sa rulez tigari si mi-a zis sa am grija cu bicicleta pana la Cluj. Am mintit-o ca nu mi-e frica, desi imi era. Acum e un el.

Te-ai dus sa socializezi. Priveam cu invidie cat de tare iti placea. Apoi a venit el si m-a lovit linistit cu o privire neagra-maronie. E cel mai inteligent si mai empatic om pe care l-am cunoscut vreodata. Credeam ca a venit sa ma intrebe de sanatate, dar nu zicea nimic. Uneori sageta pierdut sticla de bere. Intrasem in panica, credeam ca trebuie neaparat sa spun ceva. Nu am zis nimic si dupa un timp am inceput sa ma simt in siguranta. Am ascultat, am simtit si am inteles. Se facuse liniste. Voiam sa nu mai plece cand a inceput sa-i iasa ploii fum pe urechi. A fugit sub o prelata. As fi vrut sa merg cu el, dar mi-a trecut prin cap ca ar fi dubios pentru ca mie imi place ploaia.

Asa ca am lasat-o sa mi se scurga pe spate asemeni unui cactus lichid si rece. Am vrut sa o las sa ma descopere si am ras.

Te-am chemat.

Te-am implorat sa alergam prin ploaie. Erai atat de frumoasa cand parul iti topaia roscat prin apa roasa si ochii iti straulceau picaturi! Ti-am zis ca ar fi de rasul curcilor daca as fi lesbiana. Asta nu te-a speriat si ai ras.

Om cu bicicleta la cap

Cand sunt fericita mi se inroseste usor mana stanga, imi stralucesc ochii si pare ca ard a ceva usor malefic. Imi trec prin minte zeci de mii de imagini cu lucruri pe care as putea sa le fac si le simt sunetele, simt mirosul libertatii si al setimentului de niciun om pe o raza de 1 km, respir ca Parvu culorile ametite de drumul serpuit taiat in doua de bicicleta mea.

Azi n-am fost fericita pentru mine, am citit despre visul unui om cu bicicleta la cap si  am vazut ideea omului materializandu-se. Mi-au stralucit ochii. Nu-l cunosc pe om, dar e de-al nostru. Vreau ca el sa-si ia bicicleta, sa plece si sa se bucure. Si mai vreau sa-l sustineti cum ati facut si cu bicicleala noastra.

De ce?

– oamenii curajosi, pasionati, liberi si vii imi incarca bateriile

– imi plac visele cu biciclete

– uneori imi mai zboara mintea la Drumul matasii

– pentru ca sustin cu tarie proiectul omului

– imi plac mancarurile picante, dar asta e din alta poveste 😀

Cititi, minunati-va si votati aici.

Radu, bafta si sa ai vant din spate! 🙂

Calatoria continua

Ne-am trezit de dimineata sa prindem trenul de 9. Pe intuneric, pe la 5:45 noi deja eram pe bicicleta, asa ca am ajuns relativ repede la Feleacu. Sau am adormit la volan. Urcarea a fost cum a fost, am mentionat de rude decedate, am mai mers pe jos. Dar coborarea…Pfu! Coborarea…De la frig si viteza am plans ca Sailor Moon pana aproape de intrarea in Cluj. Am tras un frig in dimineata asta, ca niciodata. Am pedalat ca un sloi cu fata rosie. A meritat fiecare secunda pentru ca i-am dat la ficati Feleacului si am ajuns la Cluj. Stiu la ce va ganditi, suntem smechere. Nu pot decat sa confirm. 😉

Am pierdut insa trenul de 9, desi am fi putut ajunge la timp. Ceasului meu inteligent i s-a consumat bateria si a ramas in urma cu o ora. Prin urmare, am profitat de timpul asa zis liber pe drum, iar cand am ajuns in gara am descoperit surpriza, trenul nostru plecase de aproximativ 10 minute. Oftica o sa ma chinuie vreo saptamana.

In povestea asta, fiecare zi a fost diferita. Unele au fost cu soare intens, cand m-am ars doar pe mana stanga si cu dungi pe fata de la casca. In altele a plouat si atunci am invatat sa stam si sa ne bucuram in liniste si nemiscare. Peisajele au fost superbe peste tot, am fost peste nori si sub ei, am condus lumea de pe bicicleta.

Oamenii pe care i-am cunoscut sunt diferiti de tot ce stiam pana acum, sunt buni, vii, interesanti, umani, surprinzatori. Ei mi-au schimbat perspectiva. Ei au facut din aceasta experienta mai mult decat un traseu, mai mult decat incercarea mea de a-mi gasi curajul, a-mi trai libertatea si a demonstra o idee. Nu o sa uit niciodata cat de protectivi si deschisi au fost fata de noi cei din familia Iordache, nu o sa uit niciodata vorbele bune si ciorba doamnei Corina, vivacitatea si strugurii domnului Mihai, curajul si entuziasmul Nicoletei, ploaia de ioi. Toti acesti oameni m-au invatat ceva.

Au fost momente bune, unele mai putin bune, dar peste toate am trecut intr-o hilizeala continua. Sunt fericita, am cei mai frumosi oameni din lume de partea mea, voi cei de acasa, si Clau, cu care as avea incredere sa merg pana in varful lumii in pantaloni scurti.

Aceasta calatorie a fost o adevarata aventura. A noastra si a voastra. Multumesc ca ati fost mereu cu noi, pentru incurajari, pentru ingrijorarea voastra, pentru sfaturi, pentru ca ne-ati urmat pe fiecare deal si vale, la fiecare hilizeala, ploaie si cimitir. Asta nu e sfarsitul, calatoria abia incepe.

Abia astept sa ajungem acasa pentru ca cei care au crezut ca ajungem pana in maxim Brasov sa ne faca cinste cu o bere. Suntem in tren acum. Venim.

De trei ori ioi si de doua ori ploaie

Ieri am fost dureros de obosite si am cazut busteni in Targu Mures. Multumim, Nicoleta! Am dormit foarte bine la tine acasa.

Ne-am trezit devreme anticipand o zi dificila. Am zis sa plecam la vanat de haleala. Surpriza, surpriza! In Ardeal nu prea e deschis in weekend. De aceea, a trebuit sa stabilim cine va fi cea mancata dintre noi doua in salbaticie, am ales sa fiu eu norocoasa dat fiind faptul ca ma ratacesc cu talent si sunt predispusa la accidente.

Nu dupa mult timp, am gasit un Kaufland deschis unde Clau a avut o mica discutie cu o vanzatoare:

“- De unde veniti?

– Din Bucuresti.

– Ioi! De cand sunteti pe drum?

– 8 zile.

– Ioi!! Doar voi?

– Da.

– Iooi!!!”

Am pedalat cu spor, curaj si fara dealuri mai mult de jumatate din traseul stabilit pentru azi pana cand au venit vreo doi nori din directii diferite si au inceput sa toarne cu galeata. Nu stiu daca suntem norocoase de la natura sau am calcat recent in ceva, dar am gasit o statie de autobuz acoperita unde am stat vreo ora. Am luat pranzul acolo pana s-a oprit ploaia. M-a stropit zdravan un tir. Dar a fost bine, oricum imi era cald.

Am mai miscat noi putin din roti si am ajuns in Turda. Si iar ne-a lovit ploaia, mai rau, mai mult, mai cu pasiune. Ploua de facea bulbuci. Clau a intins un izopren si am stat sub o bolta vreo ora jumatate. Am stat asa in ploaie fara sa vrem nimic, fara sa asteptam nimic, fara sa avem nimic. Am impartit mancarea cu un caine si niciodata nu am fost mai linistita. Asta a durat o ora si  jumatate. Aratam ca niste oameni fara casa si asta si eram. Poate ca asa se simte uneori libertatea.

Am ajuns unde ne-am cazat. Cand a iesit gazda si ne-a vazut a inceput sa rada. “Tocmai ma uitam la Turul Spaniei si acum veniti voi!”

Nu stiu ce zice Clau, dar eu am emotii pentru maine. O sa ma lupt cu groaza groazelor, panta vietii, spaima rotilor, Dealul Feleacului. Ma gandesc la el de trei zile. Si trebuie sa-l urcam mai cu talent ca sa putem prinde trenul din Cluj.

Daca avem noroc, maine seara suntem in Bucuresti.

Iesi naibii din casa

De dimineata a inceput sa ploua in Sighisoara si nu se mai oprea. Dupa ce ne-am pus la curent cu muzica actuala de la televizor, cand ne-a zis Chirila sa iesim naibii din casa am zis ca e momentul. Culmea e ca s-a oprit ploaia, am tot mers dupa nor, pe langa nor, peste nor si inaintea lui. Am avut un noroc nebun pana in Targu Mures. Cred ca a plouat peste tot, doar ca noi am avut o umbrela magica. 😀

Pana la Targu Mures a fost frumos, dealuri peste dealuri. Sau asa le-am vazut eu. Am vazut si camile si o oaza dupa dunele de nisip. Am zis ca arunc bicicleta peste parapeti si o iau pe jos. M-am potolit repede cand ne-am oprit sa luam un breakfast at Tiffany’s (cunoscut ca si pranzul langa cimitir).

Am avut socul vietii cand am intrat in oras. Aparent, toata lumea vorbea doar maghiara. Stiam ca se vorbeste in zona, dar chiar toata lumea? Dupa intense procese de analiza, am decis ca fiecare poate sa vorbeasca ce limba vrea in Romania, atata timp cat respectam acelasi legi, platim aceleasi taxe si suntem oameni, nu in ordinea asta. Mai tarziu, am vazut ca se vorbeste si romana. M-am potolit.

Am intrat in oras ca doua maimute. Asta e singura mea explicatie pentru faptul ca oamenii se uitau dubios la noi. Si nu exagerez, au fost momente de intors capul pe strada brusc, oameni care s-au oprit si carora le-au iesit ochii. A fost infricosator. Sau am pedalat eu prea mult.

Azi mi-a fost dor de casa, de casa mea, de oamenii mei, de alegerile mele. Acum stiu ca sunt toate bune si ca sunt exact in locul unde trebuie sa fiu.

S-ar putea sa obosesc, insa nu mai avem mult pana la Cluj. E posibil sa ies vie din toata treaba asta. Si nici n-am facut pene, nici lantul nu l-am rupt. Am ulei de lant pe pijamale, dar e bine. Nu, nu am pedalat in pijamale, dar poate incerc maine. Ma gandesc cu entuziasm la Dealul Feleacului. Al meu e.

Maine vom fi in Turda.

Home, sweet home

Avem dungi pe fata de la casti, ca ne-am bronzat frumos. Nu se putea altfel. Clau rade de vreo jumatate de ora. Asta am facut toata ziua de fapt, am ras mult, cu pofta, ca si cand nu ar fi ieri, ca si cand nu ar fi maine.

De ieri seara ma simt acasa. Ma simt in siguranta, oamenii sunt perfecti, mirosul e perfect, briosele sunt rotunde si pufoase, ceaiul miroase a bucurie si a alt timp. Clau topaie de la un loc la altul, de la un scaun pictat la un alt obiect dubios. Azi ne-am gandit la oamenii pe care ii iubim, ca ne-ar placea sa fie aici. Mi-ar placea sa locuiesc aici. Mi-as face o pensiune mica, as servi la mese si as vorbi cu oamenii. Le-as cunoaste povestile, le-as trai si le-as scrie. Ar fi de vis. E atat de frumos aici incat atunci cand la radio se spune intr-o melodie linistita ca cerul e albastru, te uiti si chiar e. O sa ma mai intorc aici, de mai multe ori, pana imi ies ochii, ii pun inapoi si vin din nou.

Sunt foarte “simtitoare” aici. Daca mananc un strugure, stau jumatate de ora sa ascult pana cand termina de cantat ingerii. Daca trece un fluture, inteleg mai bine melodia “Cry me a river”.

Ce e interesant aici e ca am gasit putini localnici. Daca ceri niste indicatii trebuie sa te asiguri in primul rand ca persoana respectiva stie romana, apoi ca e din Sighisoara. Sunt multi oameni din afara care apreciaza zona, sunt multi oameni iubitori de munte si drumetii care vin aici. Mi-a placut sa-i studiez de la distanta. Mi-a placut sa trec pe langa oameni care vorbesc si sa nu am nici cea mai vaga idee ce spun.

Culmea coincidentei pe ziua de azi e ca la Profi ne-am intalnit cu o persoana care ne-a ajutat sa ajungem in Piata Mare in Sibiu. A recunoscut-o Clau si i-a spus ca ne-am mai intalnit cu ea alaltaieri. “A, voi sunteti fetele cu bicicletele…Cum ati ajuns?”

Maine vom fi in Targu Mures la Nico, prietena lui Clau. Abia astept!

Daca vrea, sa ploua

Ne-am trezit la Sibiu. Eu am avut un cosmar cu dealuri si fantome, iar Clau cand incerca sa inchida ochii, vedea drumuri si linii.

Ieri ne-am cazat la un hostel din Sibiu aproape de centru. Acolo erau mai multi turisti biciclisti din afara cu care ne-am intalnit in bucatarie. Unul zicea ca o sa faca 400 de km in Romania. In sinea noastra, ne bucuram ca l-am intrecut, noi o sa facem aproape 600.

Ziua a continuat magnific cu Claudia iesind senzational din Sibiu, fara harta, fara GPS, fara sa intrebe. E tare mandra de asta. Eu sunt mandra de ea ca a rezistat atat de bine pana acum. As zice ca sunt mandra si de mine cam rezistat bine, dar ma abtin.

Apoi am ajuns la Sura Mare, care se numeste asa dintr-un motiv. Sura…ma-sii. Ce dealuri! Ce dealuri! In pragul mortii, ne-am intalnit cu un alt biciclist care ne-a urat un dublu bravo, fapt care a determinat o crestere a mediei de viteza pentru ambele.

De dimineata, imi cam pierise entuziasmul, mai ales ca era innorat. Pe Sura Mare, am urcat pana l-am regasit pentru ca eram sigura ca o sa-mi moara muschii pana la sfarsit. Nu a fost cazul. Mai tarziu am gasit un caine topaitor si dubios care a intrat in pamant la propriu cand s-a plictisit de fata mea.

Claudia a reinventat formulele de salut printr-o noua modalitate de exprimare a subtilitatii. L-a iuhuit pe unu’, dupa care si-a cerut scuze, ca nu asta vroia sa zica. Omul a ramas confuz, inca se mai gandeste. Asta a fost la Axente Sever.

La intrarea in Medias, Claudia si-a descoperit talentul pentru manele. Erau unii cu tirurile care asculatu manele la maxim, fapt care a determinat-o pe Clau sa sha la la la. Dintr-un sant, a iesit prietenul ei manelist care i-a raspuns ca un ecou.

Cand am intrat in Brateiu, am cazut intr-o alta lume. Am descoperit o noua specie de oameni, barbosi, cu boruri largi, cazane de tuica si o curiozitate innascuta. Ne-au intrebat daca stim romaneste.

Nu au fost singurii care au crezut ca suntem din afara. Unii ziceau ca suntem din Germania, probabil ca au vazut-o pe Clau mai fortoasa. 😀

Am oprit sa luam apa de la benzinaria de dinainte de Sighisoara. Vanzatorul a zis ca nu cu mult inainte a trecut varianta noastra masculina care venea insa de la Iasi. Am incerat sa ii prindem dar nu i-am mai gasit.

In Saros pe Tarnave, ceilalti oamenii au descoperit o noua specie de oameni- noi. Ne-am oprit sa mancam ceva pe marginea drumului si un nene a venit sa ne studieze, apoi un altul. Clau a zis sa le zica de bine. La care unul dintre ei a raspuns: “Cum? Vorbiti romaneste?” Nu dupa mult timp, au mai venit cateve fete care si-au gasit niste scaune mai in fata la circ. “Tu vezi, fata, ce tinuta au?” Asta le-a amuzat o perioada. Asta ne-a amuzat si  pe noi, dar n-am zis nimic. Daca mai stateam cinci minute, venea tot satul sa ne faca poze.

Daca pana acum ne-au alergat cainii, azi am alergat noi dupa ploaie. Si asta ne-a dus la un alt nivel al jocului. Azi a trebuit sa mergem in urma unui nor. Am avut noroc si ne-a plouat doar putin. Dar am trecut prin balti si noroaie. A sarit apa pe mine de pe roata mea din fata, de pe roata Claudiei din spate, de pe rotile masinilor si camionalelor de pe strada. A fost frumos.

Si am ajuns ca niste porci la Sighisoara. Si maine o sa stam aici sa ne bucuram de o zi de relaxare. O sa stam degeaba. 😉

De unde sunteti voi, strainelor?

Dupa cum v-ati obisnuit, am ajuns la timp si la urmatorul obiectiv. Acum suntem la Sibiu. Teoretic a fost un drum fara prea multe provocari. Pana cand ne-au atacat cainii. Cinci. Mari, rai si latraciosi. La un moment dat il vedeam pe unul fixat cu dintii de picioarele mele pana la Cluj. Nemernicii. Ne-au salvat un nene si un preot. Am zis ca daca ne mai ataca vreun caine il atac si eu pe el. Si am avut ocazia. M-am infoiat la unul care s-a speriat atat de tare ca s-a cocosat de ras si ne-a lasat in pace. Daca eu m-am bucurat mai mult de caini, Clau a muscat din niste niste crengi pe coasta. E bine.

Am ajuns pe la 3 in Sibiu. E un oras frumos, plin de cladiri vechi din turta dulce, oameni multi, diferiti si dubiosi, pasionati de liniste, fotbal, curiosi in legatura cu alti oameni. Daca intrebi pe cineva cum ajungi la Piata Mare, in Centrul Vechi, iti vor raspunde trei. Berea e buna. Sibiul imi place mai mult decat Brasovul si as fi stat cel putin doua zile sa ma plimb pe strazile mici, pavate si inguste. E o liniste vie si e frumos aici.

Cat despre starea noastra, cred ca suntem inca vii, Claudia va avea nevoie de un picior de lemn, iar eu va trebui sa ma dezobisnuiesc sa mai pedalez cu spatele.

Aici ne-am intalinit si cu Sarpe, un prieten din Gorj. Sarpe e impotriva proiectului Rosia Montana. Si noi suntem, doar ca el e impotriva mai cu pasiune.

Maine vom pleca spre Sighisoara. Si vom ajunge.

“De unde sunteti voi, strainelor? a intrebat.

“Din Bucuresti.“

Pisica alba

Nu pot sa cred ce mi se intampla. Am ajuns tarziu, obosite si tot ce vroiam era o bucata de iarba e care sa ne intindem bucata de cort. Doar atat. Si sa nu aiba caine ca sa poata dormi si Clau. In astfel de momente cred mai mult decat de obicei ca Dumnezeu exista.

Acum suntem in Beclean, e langa Fagaras. Nu am crezut ca povestea noastra despre calatorie va deveni o poveste despre oameni, oameni care cred in oameni, care ajuta alti oameni, doar pentru ca stiu ce inseamna sa fii om adevarat. Ne-a gasit domnul Mihai care e un fost politist care si-a facut o casa tare frumoasa in Beclean. Sotia, doamna Corina, e o femeie minunata. Amandoi sunt niste oameni minunati si deschisi cum nu cred ca voi mai intalni vreodata. Ne-au luat acasa de pe drum, ne-au dat de mancare si ne-au invatat cateva lucruri despre viata. De parca ne-ar fi stiut dintotdeauna. Mi-am permis sa le spun ca nu imi vine sa cred ca au facut asta. A, si fiul lor, Ovidiu, caruia ii plac si lui bicicletele, ne-a dat parola de la wireless, de aceea pot sa va scriu azi (eu nu aveam semnal). Pe el l-am invitat la anul la “Cu bicicleta la mare”. Sper ca intr-o zi sa ii mai intalnim. Pentru ca azi am invatat ceva. Azi am simtit ceva si nu vreau sa mai las sa plece acel ceva vreodata.

In ceea ce priveste calatoria, azi am avut un drum relativ lejer, motiv pentru care am plecat mai tarziu din Brasov, asa ca am intarziat azi pana la Beclean. Tema de baza a fost una calda, una rece, ma refer la dealuri si vai. A fost un adevarat roller coaster. Teama cea mai mare a fost cand am ajuns tarziu la obiectivul de azi. Mai avea putin si se intuneca si noi nu aveam unde sa ne intindem cortul. M-am si vazut pe camp exersandu-mi calitatile native de ninja. Dar suntem bine. Pentru ca mai sunt si lucruri bune si oameni iesiti din comun.

Siu ca am mai zis de mai multe ori, dar trebuie sa mai spun o data pentru linistea mea. Multumim domnule Mihai si doamna Corina. 🙂

Ladies in black

Cand am plecat, domnul Iordache ne-a spus ca ii amintim de fiica lui pe care n-a mai vazut-o de 7 ani. Mie mi-a amintit de tata si de faptul ca uneori sunt un copil nerecunoscator. A salvat Claudia repede situatia cu o poza. L-am lasat pe domnul Iordache in fata portii lui si pe doamna Iordache sa mearga la biserica, asa ca de duminica dimineata.

Azi a fost o zi crunta. Am pedalat de ne-au iesit ochii si mi-am vazut toata viata inaintea ochilor de doua ori. Prima data pe dealurile de la Posada unde mi-am vazut trecutul fluturandu-mi prin fata. Dealurile erau multe, abrupte si enervante cu spume la fel ca majoritatea alegerilor mele din trecut. Cu putin inainte de Sinaia a fost prima vale la ora 11:03.

Iata reactile:

Eu rupta in freza: “Multumesc, Doamne, pentru valea asta. Ar fi dragut sa fie mai multe.”

Claudia rupta in freza: “Iuhuuu!”

Iubesc zona dintre Sinaia si Predeal, as trai aici si as muri fericita. As fi in varful lumii. Pe strazile astea ai o senzatie atat de placuta de zbor pe bicicleta. Mi-au crescut urechile si am zburat. Amandoua. Aici am cantat pentru prima data cu Clau “Ciuleandra” si “O sole mio” pentru curaj si putere, iar Clau a facut un solo pe “Vino mama sa ma iei“. Brusc s-a fluidizat si traficul in zona. Nu recunoastem nimic.

A doua oara, mi-au trecut prin fata ochilor aminitirile pe care le-as fi putut avea. Sunt atat de abrupte sepentinele de la Predeal la Brasov, ca la un moment dat mergeam cu 42 km/ora fara sa pedalam. Initial, imi placea foarte tare, mergea bicicleta usor, frumos, fara nici cel mai mic efort din partea mea. Ca o sanie. Ca o sanie! Damn. Mi-am amintit ca am intrat prin clasa I cu o sanie intr-un gard. Pentru o mai buna intelegere, a se vizualiza secventa din Tom si Jerry cu Tom si tigaia. Am intrat in panica. Cand au inceput sa imi scartie franele, mi-am vazut copiii nenascuti pe care nu i-am vrut pana in secunda aia, am vazut cum ar arata toata viata mea in ordine, am stiut exact ce imi doresc si care imi sunt prioritatile. Ma gandeam insa ca e prea tarziu, oricum o sa intru in primul copac sau prima masina care vine mai cu viteza – masina, nu copacul, daca venea copacul, rotile ar fi fost atat de tocite ca as fi fost plecata cu pluta in loc de bicicleta. Dupa vreo ora am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea.

Dupa care am ajuns la Brasov. Pot sa jur ca am auzit in fundal “We are the champions”. Dupa care am intrat intr-o bordura.

A fost o zi crunta si frumoasa. Foarte frumoasa. Si Clau e o curajoasa. Si mie nu imi mai e frica de soareci.

Da, ati citit bine. Am ajuns in Brasov si nu ne intoarcem acasa. In seara asta mergem la festivalul berii si o sa bem cate una pentru fiecare dintre voi.

PS: De ce suntem ladies in black? Pentru ca suntem in doliu pentru fundurile si picioarele noastre.