Evadarea

– Ia vino putin, Costica! zice tanti. Le primim si noi pe fetele astea? Vor sa mearga la Cluj.

– De unde veniti, taica? zice nenea Costica.

Nenea Costica e domnul Iordache, a fost sofer, e la pensie si a calatorit peste tot.

Acum stam intr-o curte cu o iarba atat de verde ca nu se poate fuma.O sa dormim pe ea. Doi caini ciufuliti abia s-au potolit si Claudia se intreaba daca suntem in Cornu de Jos sau de Sus. In curand vom sapa pentru apa.

A fost o zi buna:

– am ajuns unde planificasem;

– am fost claxonate doar de 11 ori;

– am cazut doar de trei ori, o data in fata blocului la mine acasa (era greutate pe spate);

– am doar trei vanatai;

– ne-am bronzat amandoua cu dungi;

– am primit doar doua propuneri indecente, le-am considerat incurajari de stadion;

– am reusit performanta de a ne lovi amandoua in acelasi timp cu capetele diferite ale aceluiasi izopren.

Oamenii de aici sunt draguti, calzi si umani, exact ce cautam si aveam nevoie. Eu am obiceiul sa ma hilizesc prosteste la straini si nu ma astept sa-mi raspunda, iar aici multi dintre ei s-au hilizit inapoi cu bunatate.

Partea mea preferata, pe langa faptul ca unii se uita la noi dubios, ceea ce imi hraneste mie nevoia mea de atentie, e sentimentul asta de libertate care ma face sa zbor pe serpentine.

E frumos. E liniste. E libertate.

Azi am facut 102 km, mai avem restul. O sa ajungem la Cluj, nu am dubii, zic asta pentru cei care cred ca o sa ne intoarcem de la Brasov. Nu.

In acest moment, Claudia socializeaza. Ma duc si eu. Ne vedem maine in Brasov, poate mergem si la protestul pentru Rosia Montana de acolo.

Nota de subsol: Multumim domnului si doamnei Iordache, sunt niste oameni minunati, zice Clau plina de convingere. Ma duc sa verific. 😀

Spre delectare:

They’ll see us rollin’…pe dealul Feleacului

Da, doar noi.

Nu, nu ne e frica. Nu Claudiei.

Da, o sa stam la cort, dar nu in fiecare zi.

Nu, nu avem antrenament serios. Nici n-avem nevoie, avem talent.

Da, noi zicem ca ajungem la Cluj doar pe biciclete, insa puteti sa continuati cu pariurile.

Daca la inceput credeati ca glumim, ceva imi spune  (voi in fiecare zi :P) ca acum aveti dubii daca plecam sau nu, ma gandesc la numarul relativ mare de ingrijorati, entuziasmati, neincrezatori si sustinatori care ne-au abordat in ultimele zile. E oficial. Sambata, sapte septembrie, cam pe la 7, aruncam coburile pe portbagaj, punem un ventilator in spatele bicicletei si o stergem cu gratie de la Casa di Bianca. Asta pentru ca am lift misto.

Multumim pentru incurajari. Conteaza foarte mult pentru noi, cel putin pentru mine, eu chiar am nevoie de minciuni frumoase. O sa ma gandesc la voi cand imi rup cate ceva sau cand o sa fie cazul de destrabalare, bautura si femei. O sa va scriu in fiecare zi. Daca lipsesc, ori m-am batut cu ursul ori cu vreun sofer de tir ori am uitat modem USB-ul vietii acasa.

Promit sa merg mereu pe dreapta drumului, sa am picioarele intinse si drepte, sa fiu mai atenta si sa nu dau indicatii de orientare pe traseu. Prietenii stiu de ce! 😀 Amandoua promitem ca nu o sa mai facem cate patru pene de fiecare dupa cum ne e obiceiul.

Daca vreti sa ne urmariti cu bere, iata traseul:

Bucuresti – Campina – Busteni – Brasov – Fagaras – Sibiu – Sighisoara – Targu Mures – Turda – Cluj.

Cu vantul in spate! Sau cum ar zice Clau, “Dupa mine!”

Apus de pleoape insolate

M-am trezit de dimineata si am stiut ca am obosit.

In padurea tacuta, doar sunetul pielii ravasite se auzea. Jupuiam cu furie, bucata cu bucata. Scartaia. O simteam in calcaiul palmei mele stangi. Caprioara inca mai plangea, desi parea ca de mult i-au iesit ochii ca la melc. Mi-a placut fiecare picatura. Am mirosit-o, se simtea ca un tunet. Am vazut rosu inainte. I-am pus la urechi fundite, dupa ce i-am smuls imitatia de inima. Ce scorpie ipocrita!

Mi-e dor de el. Mi-e dor cu pasiune si durere. Mai ales cu durere. Mi-e greata. Imi doresc sa fie fericit in alta parte, departe. Apoi imi doresc sa sufere. Intens. Apoi imi amintesc ca a suferit destul, ma chinuie ca nu din cauza mea. Ce naiv din partea mea! Inchid ochii sa nu-mi mai amintesc. Pe naiba. Il vad in Morcoveata, in copii cu nume comun, in afuristul de ceas, in mana mea stanga. Ma urmareste stupid. As vrea ca “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” sa fie real si sa mi se intample mie, apoi ma tem ca as face aceeasi alegere. Ce alegere? Ca n-am facut nimic. Vreau sa rup bucata asta din mine, sa o smulg cu ghearele unui urs muribund si sa o arunc in visele altcuiva. Vreau sa ma calc in picioare pana obosesc sa devin altcineva. Vreau sa mi se scurga pielea randuri, randuri, pana ce tot ce ati pus voi pe mine se va fi dus dracului.

Simt ca mor si nu se mai termina. Si nici macar n-am stiut.

– Dar n-ai vrea totusi sa te aduni? Macar cinci minute? Macar o alta poveste? Ntz, ntz, ntz…Bianca, inca mai ai frici…

Drumul matasii

Pentru a doua oara in sapte ani, i-am zis sa vina. A zis un da hotarat inainte sa-mi termin ideea.

Dar sa o iau de la inceput. Intr-o zi, Clau mi-a spus o poveste pe care o auzise de la Cristi cu doua gagici care au plecat pe biciclete pe Drumul matasii. Mi-au stralucit ochii pentru doua secunde, apoi mi-am revenit brusc, eu nu sunt genul care isi baga picioarele si pleaca, eu nu-mi asum riscuri, eu conserv frici si ma hranesc din ele.

Am motait asa intr-o strare de confort pana alaltaseara cand am iesit pe balcon si am simtit un aer rece si un gol pe care nimic vreodata nu ar putea sa-l umple. Si eram sigura de asta. Stiam ca nu am nimic si tot nimic am de pierdut. M-a lovit un dor de duca. Atunci am zis “Claudia”, varianta pe care o folosesc atunci cand am ceva grav de mentionat, “Claudia, hai pe Drumul matasii, aici in Romania”.

Asa ca in septembrie, o sa plecam cu bicicletele din Bucuresti pana in Cluj, pe un traseu de aproximativ 550 km. O sa campam pe unde nimerim, o sa vorbim cu oamenii, o sa ma lupt cu ursii, Clau o sa faca poze, eu o sa scriu despre asta si amandoua o sa ne rupem fundurile.

Daca anul trecut mi-am lasat furia in Sarmisegetusa, planul de anul asta e sa-mi las toate fricile in Ardeal si sa ma intorc acasa.

Cum nu pot sa nu vorbesc despre ce ma entuziasmeaza, am zis tuturor ce avem de gand. Bineinteles ca majoritatea s-a uitat la mine ca si cum m-ar fi prins din nou somnambula, cu exceptia lui Cami, care pare entuziasmata si a lui Laurentiu care imi planuieste deja inmormantarea. Dragilor, permiteti-mi sa va anunt ca deja mi-am cheltuit toti banii pe chestii de care avem nevoie pentru drum, de la sac de dormit pana la coburi, camere de bicicleta si jumatate din suprafata planetei/pelerina de ploaie. As fi vrut si o vesta reflectorizanta pentru juniori, dar m-am abtinut cu demnitate. Si mai avem de cumparat. Si sunt goala, fericita si speriata in acelasi timp.

Si in weekend ma duc la Comana, tot pe bicicleta, cu oameni vechi si oameni noi, pentru care ma simt norocoasa numai cand imi imaginez ca-i merit.

A, si o sa fiu grozava la tir cu arcul. Simt.

Si dupa?

Mereu am fost visatoare. Chiar si atunci cand va bateam cand eram mici. Erati mici si rai si eu eram o ciudatenie a naturii. Tot ce vroiam era sa ma acceptati. Tot ce am facut a fost sa va sparg din cand in cand nasul. Am incercat sa-mi ascund secretul, dar tot ati aflat voi cumva, nemernici mici.

Apoi l-am cunoscut pe cel mai vechi prieten al meu, despre care tot ce pot sa spun e ca are puteri speciale,  pe care l-am rugat in fiecare seara mult timp sa faca un miracol pentru mine, a facut-o, am crezut in el si o sa cred mereu ca intotdeauna voi gasi o cale. Dar n-am uitat niciodata si n-am avut niciodata incredere in oameni. Ii iubesc ca pe o poveste, sunt curioasa in legatura cu ei, donez sange, dar nu ma apropii.

Apoi am descoperit cartile, o lume nebuna unde puteam fi oricine si oriunde cat mai departe de casa, am fost o printesa razboinica, prima femeie pilot, am fost in cosmos, am salvat lumea, am avut totul si nici macar nu a fost nevoie sa vorbesc cu voi.

Mai tarziu, am vazut o femeie plangand, m-am dus la ea, i-am pus o mana mica pe umar, i-am zis ca daca mai plange plang si eu si atata timp cat voi fi acolo nu o sa fie niciodata singura, o salvez eu.

Apoi, timp de un an cel mai mare vis al meu a fost sa vad ce e pe masa pentru ca nu puteam ajunge. Nu mult timp dupa, au inceput oamenii sa moara. Intr-o zi, au pus-o pe bunica intr-o cutie mare de lemn, dupa care jucam v-ati ascunselea cu varul meu, apoi au facut o pomana mare si a fost distractiv. Aveau colaci si chestii. Apoi bunica nu a mai venit inapoi, nimeni nu mi-a zis nimic si nu am mai gasit-o nicaieri. Mi-a fost frica sa mai joc asta de atunci. Am iubit-o pe bunica Eva si ea m-a iubit pe mine asa cum eram, desi uneori imi mai zicea “baiete”.

Apoi mi-a placut tare un coleg, ii scriam poezii si toate alea. Dar lui nu-i placeau baietii. Fiind subtila de mica, a aflat toata scoala, asa ca nu am mai vorbit aproape un an. Apoi am inceput sa am opinii si sa mi le apar, nimeni nu ma mai putea atinge. Eram rece. Am ramas asa. Am plecat de acasa departe.

Apoi, intr-o zi, mi-a fost frica, din nu stiu ce motiv, asa ca am sunat o straina mica, dubioasa si creata sa stea cu mine. I-am zis sa vina, a venit, nu m-a intrebat de ce, nu m-a analizat intens, m-a acceptat pe bucati, cand am fost eu pregatita, inca nu e socata de ce ii spun si nici nu se uita la mine ca la o caracatita, desi in sinea mea sunt una. A fost singura care nu a plecat. I-am facut clatite.

Cateodata va urasc pe toti, dar doar pentru ca vreau sa fiu ca voi si mi-e teama sa va rog sa ma lasati sa ma joc cu voi. M-am plictisit de lumea mea in care sunt fericita, vreau sa vin in lumea voastra. Vreau ca personajul principal care sare cu parasuta, care merge in Africa sa aiba numele meu si sa nu se mai teleporteze. Vreau sa traiesc in lumea voastra si nu stiu cum sa incep.

Si ma ustura ingrozitor spatele ca am stat prea mult la soare, am fata rosie, simt ca imi ies ochii si delirez. M-au lasat singura acasa si se pare ca nu e bine. Am mancat toate dulciurile din frigider, din nou, nu e bine.

Nu mai vreau vise.

Painea e alba ca forma

Am 1,58. Asta inseamna ca n-am voie in armata, politie sau marina, asa cum as fi vrut in liceu. Nu pot fi baschetbalista, handbalista sau altfel de iste mai inalte de 1,80. Sunt femeie, asta inseamna ca nu pot fi preot catolic si nici nu pot lucra in constructii. Pentru niciuna dintre situatiile de mai sus nu ma simt discriminata, nu ies in strada sa protestez. Nu am nevoie de acceptul societatii cu privire la modul in care imi fac alegerile in viata privata si nici nu tin neaparat sa primesc aprobare pentru cum si cu cine fac sex. Mi-ar placea sa stiu in ce mod sunt discriminati oamenii “diversi” care s-au decis sa iasa azi in ploaie sa-si sustina asa-zisele drepturi incalcate. Cum sunt discriminati la  munca? Din cate imi amintesc nu am stat niciodata sa discut cu colegii despre cat de heterosexuala sunt eu, nici nu am dat teste la angajare in care sa demonstrez ceva in legatura cu orientarea mea sexuala. Daca te angajeaza o firma serioasa, te angajeaza pentru ce stii si pentru ce poti sa faci, pentru cum o sa ajuti tu la dezvoltarea firmei. Cum sunt discriminati in societate?  Nu se pot casatori sau avea copii. In ceea ce priveste casatoria, pot opta pentru parteneriate civile, ii sustin si semnez petitii daca exista si daca va fi nevoie. Ca nu pot avea copii, nu pot decat sa acuze natura ca discrimineaza. Nu pot merge la biserica de mana? Nici eu n-am putut merge cu parul mov. A trebuit sa supravietuiesc durerii.

Nu ma supara ideea protestului, toti ar trebui sa avem drepturi egale, ceea ce ma supara pe mine e circul, manifestatiile, drama. O, discriminarea, teroarea, abuzul! Ma lasi? Bine ca nu ma uit la televizor. Altfel ar fi trebuit sa ies si eu cu pancarte sa protestez ca fiind scunda, imi sunt excluse multe optiuni ca si profesie, fiind catolica, a trebuit sa iau 9 in clasa a 10-a la religie ortodoxa, fiind afona si antitalent, nemernicii nu vor sa ma angajeze ca soprana. O, ce lume cruda!

Nimeni dintre noi nu este cu desavarsire normal. Normalitatea e un set de prevederi stupide neaplicabile ecologic.

Pe de alta parte, avem marsul normalitatii, organizat de Noua Dreapta, alta parodie, alti cretinopati, de aceasta data pupatori de cruci si funduri “traditionaliste”, trogloditi, antisemiti si xenofobi. As vrea sa rad zgomotos, dar nu pot ca ma doare maseaua. Nu-mi vine sa cred ca traiesc intr-un film cu prosti.

Pana la urma toti suntem diferiti in felul nostru, insa unii au bunul simt sa stea acasa. Mi-ar placea sa nu fim asa de exagerati si sa ne mai gandim din cand in cand si la faptul ca lumea in momentul asta are probleme reale, nu numai de natura psihica. Inainte sa ma ardeti pe rug, daca tot suntem la capitolul drepturi, trebuie sa mentionez ca am voie sa am o parere. Poate ar trebui sa ma informez mai mult in legatura cu tema, dar asta e ce simt acum.

Tic tac, te doare?

Cu siguranta nu sunt in cea mai fericita perioada a mea. O sa fiu jobless in 28 de zile, am descoperit ca mama nu poate sa ma ierte ca am parasit-o, tata sigur vrea ceva de la mine pentru ca mi-a oferit sprijinul lui neconditionat, asigurandu-ma ca o sa fie mereu alaturi de mine fara sa-mi ingradeasca libertatea, ceea ce e cel putin dubios, tipul cel mai fascinant pe care l-am cunoscut vreodata mi-a zis ca ne vedem intr-o viata viitoare (sper ca atunci niciunul dintre noi nu va fi un copil prost), in plus, parca ironic, s-au decis sa imi creasca doua masele de minte in acelasi timp si nu e chiar asa de distractiv precum pare.

Singura persoana nonclaudiana care m-a intrebat daca ma doare a fost stomatologul meu. Are dreptate. Ma doare. Nu rad pentru ca ma bucur, idiotilor! Sunt om, ca voi, unul mai mic ce-i drept. Rad pentru ca sunt speriata si nu stiu ce sa fac. Pentru mine e sfarsitul unei ere. Acum e sansa mea sa fac totul bine si nu stiu de unde sa incep.

Nu mai pot sa scriu. Radu, ma inveti sa dansez, te rog? Stiu ca am fost scorpie cu tine, ti-am mancat ficatii, am fost sarcastica si nemernica, dar pareai ca ceri constant asta. Am nevoie sa dansez, simt o  furie care nu se duce.

Nu ma mai tem de ursi. Am trait cu tata toata copilaria, cum sa cred ca mi-e frica de ursi? L-am iertat, am iertat si ursii.

Peste 28 de zile o sa fiu altcineva. Fara oameni vechi, fara oameni noi, doar eu.

Acum ma duc la stomatolog sa-mi rezolve toate problemele. O iubesc pe femeia asta, nu as vrea ca nimeni altcineva sa ma faca sa rad cand am o bormasina intre dinti.

si am zis sa evadez

Sunt entuziasmata, speriata ca toti dracii si extrem de fericita. Nu mai am rabdare sa se faca maine. Simt ca ma casatoresc. Si chiar asa e. Ma insor cu bicicleta mea. E perfecta. Nemtoiaca, roata de 26, frane mecanice pe disc, schimbator de viteza cat sa ma duca in rai si inapoi intr-o secunda, marime cadru exact cat trebuie pentru picioarele mele de gazela…O cheama Jessie Juliet si o astept cu ochii cat cepele de o saptamana. Maine, la Prima Evadare, o sa va fac cu mana din fata “plutonului” pentru ca o sa fiu grozava sau, cel mai probabil, o sa ma uit la voi cu ochii sclipiciosi de pe marginea drumului pentru ca nu stiu sa fac o pana, caz in care o sa va intreb daca aveti o camera mai ales pe voi, baietii biciclisti.

Singurul aspect care ma oftica e ca nu a fost ideea mea sa mergem, Clau e de vina. Eu m-am dus initial la recunoasterea traseului sperand sa imi rup ceva prin padure, sa mor in chinuri sau sa vad pe altii murind in chinuri, pentru ca, dintr-un motiv anume, sufeream intens. Nu m-am gandit daca o sa termin cursa, daca o sa pot, ce o sa fac daca nu merge. Doar m-am dus si am pedalat toata ziua. Am intrat in padure eu si m-am intors altcineva. Mi-am amintit ca de cele mai multe ori cand ceva ti se pare greu sau imposibil, singurul lucru pe care poti sa il faci e sa nu renunti si atunci cumva limitele tale nu mai exista. Padurea, potecile, autocontrolul dovedit prin dorinta stapanita de a scoate o arma si a omori toate ciripitoarele din copaci si oracaitoarele de pe langa lac, oamenii care te incurajau chiar si atunci cand nu era cazul, dealurile greu de urcat cu bicicleta cand ai lanturile pe foaia mare, prietenii pe care ii astepti si care intotdeauna o sa te gaseasca chiar si la capatul capaturilor, participantii pe care ii mai depaseam din cand in cand sau cei care mergeau intr-o directie gresita si pe care ii lasam in pace urmand sa ii intalnesc mai apoi, au trezit ceva in mine, ceva ce n-am mai simtit de mult. Putere si libertate. Viteza, distanta mare, traseul usor zgaltaitor si vantul care ma lovea in fata si pe care il amenintam ca se pune cu gagica nepotrivita…L-am simtit. Ma intrebam de foarte mult timp unde e locul meu. L-am cautat mereu si l-am simtit acolo, in padure, langa lac, pe pietris, urmarind sagetile. Eram acasa.

Maine ma intorc, padurea ma asteapta. Si tricoul meu meu cherry de finisher. Ma duc sa-mi pairuiesc ceasul cu bike pod-ul, papucii cu pantalonii si roata de la bicicleta cu fata lui Laurentiu care comenteaza. Sunt pregatita. Prietenii mei biciclisti, ma simt nevoita sa va avertizez ca ati imbulinat-o. Vin!

Nota de subsol: Cami, daca nu vin maine pana la 10, sa ma cauti! Gasesti traseul aici 😛

Balada pentru urechea babei

promit sa nu imi mai fac asta niciodata. in seara asta nu o sa dorm, o sa ma inec in alcool si in brate de curve masculine. de maine nu o sa mai cred in nimeni, cu exceptia Ei,  nu o sa mai studiez pe nimeni si nu o sa-mi mai fie frica sa stau singura doua zile, o sa fac tot ce vreau, oricand vreau si cum imi place. o sa lovesc fara sa-mi pese, asa cum faceam la inceput. nu o sa mai dau explicatii, nu o sa-mi mai cer scuze. nu o sa mai fac nimic doar pentru ca e bine, asa cum am promis si anul trecut. daca ranesc pe cineva cand e in drumul meu spre vreau ceva, imi cer scuze, viata e nasola. In momentul asta, tot ce imi doresc e sa merg si sa-i cuvantul cu “f” o palma din fundul gradinii. Si cu asta am zis tot intr-o maniera pasnica, draguta si neimpulsiva. exact asa cum sunt eu.  Daca indrazniti sa vorbiti cu mine in urmatoarele doua saptamani, o sa va atac cu topoare, sageti si capete de om pe care incep sa le colectez din seara asta…In plus, vineri am trecut pe rosu, asa, ca pentru inceput.

Bianca, iar mananci stafide?

Aseara am murit. Incet, frumos, cu gratie. Am fost confuza, luna era in ceata. Rosie. Am fost singura cu Taximetristul. Mi-am simtit moartea lucida, decisa, incolacita in jurul stomacului. Sasaia. Avea o idee. M-am intrebat ce e gresit cu mine, in afara de faptul ca am urechile lungi. Stiu, eu sunt prea multe. La sfarsitul zilei, sunt singura, celelalte personalitati dorm in polemici. Sunt libera, dar imi irosesc libertatea. Cred ca m-am trezit celalata eu, cea care se lupta, tipa si musca. Ma intreb daca sunt buna. Am fata mamei mele si blestemul a noua generatii de femei Iacob. Unele erau rele, dar eu le-am iubit pe cele pe care le-am cunoscut. Am incapatanarea tatei, ochii bunicii si magia celeilalte bunici, alunita bunicului si inteligenta celuilalt bunic. Pe ei nu i-am cunoscut. Simt o furie atat de intensa, incat as putea sa scriu un roman. Ma doare. Mai ales mana stanga. As vrea sa dorm, dar nu pot. Visez ca-l chem, dar nu-l pot atinge. Si rade. Si atunci nu inteleg. Fug. Ma opresc cinci secunde hotarata sa-l infrunt, dar alerg din nou, ca anul trecut.

Mi-au gasit cadavrul a doua zi la munca. Lua apeluri. O babuta ii facea masaj, vroia o revizie.

Imi pare rau, dar nu stiu cum s-o spun. As vrea sa recunosc, dar mi-e frica.

Vreau sa fiu altcineva. Doar o zi. Vreau sa merg acasa, dar nu stiu sa ajung. E posibil sa am prea mult timp liber si lipsa de magneziu. Si cineva mi-a furat nenorocitele de stafide.

Forma lucrurilor de Neil LaBute sau ce as face daca as fi in stare

Pe mine,Forma lucrurilor ma face sa ma gandesc la arta, manipulare, iubire  si loialitate de suprafata, superficialitate si dorinta de putere.

As aborda piesa din trei perspective:

Latura artistica

Spre deosebire de artistul clasic care isi sculpteaza creatia cu dalta, artistul prezentat  manipuleaza omul, pentru a-l determina sa devina produs al creatiei si obiect al observatiei.

De obicei, artistul isi iubeste creatia, omul de stiinta isi trateaza opera din perspectiva “ce s-ar intampla daca”. In acest caz, artistul e mai degraba Frankenstein in raport cu creatura, pe care la un moment dat o numeste “obiect” si fata de care nu are nici cea mai mica mustrare de constiinta sau consideratie.

La final, totusi, artistul se deschide catre opera lui, creeaza o legatura cu ea, insa subtilitatile acesteia raman necunoscute noua, ca spectatori. Concluzia e ca mesajul initial al operei de arta ramane un mister pentru cei asupra carora se rasfrange.

Latura morala

Dezumanizarea devine o tema, omul se transforma  in “carne” care se poate modela, ideea de sentimente, emotii ca fiind specifice omului se anuleaza,  omul devine obiect al creatiei si rezulat al principiilor morale subrede ale Creatorului. Totul pare a fi  un fel de “scopul scuza mijloacele” care este cinic si amuzant in acelasi timp.

Ceea ce mi se pare absolut delicios la aceasta  piesa asta este cum iubirea unuia este folosita ca arma in manipularea celuilalt. Iubirea ne transforma in catelusi, topaind dupa recompense.

Latura sociala

Manipularea si superficialitatea sunt abordate ca mecanism si metoda  a dezvoltarii si adaptarii omului in si la societate.  Ceea ce mi este interesant de observat este nevoia nebuna a omului, fie el si produs al unui creator-manipulator, de a fi acceptat, de a fi dezirabil in fata celorlalti.

Decorul este unul minimalist, accentul punandu-se asupra personajelor si actiunii, ceea ce mi-a placut foarte mult a fost implicarea spectatorilor ca “obiecte de decor” si personaj-colectiv in piesa. La un moment dat, m-am simtit ca apartinand atat de mult piesei, incat simplul fapt ca sufar de trac m-a impiedicat sa pun una din intrebarile mele stupide.

Prestatia actorilor este vie, dinamica, aproape ca vrei sa te indentifici cu unul dintre personaje si cu greu te abtii sa nu le contrazici.

Piesa reuseste sa fie o comedie usor cinica, singura “lupta dramatica”  a fost in sinea mea in legatura cu latura morala prezentata. M-am tot gandit ca nu avem dreptul sa schimbam oamenii, sa-i tratam ca pe niste experimente si asa este, nu avem acest drept. Sau cel putin, nu intentionat. Educatia ne transforma in ce are nevoie societatea la un moment dat pe piata muncii, religia ne transforma in fiinte docile si potolite platitoare de taxe “religioase” si public-tinta pentru afacerea cu lumanari, firma in care lucram ne transforma in canari noua ore pe zi. Dar exista si influente pe care le apreciez, Clau, care m-a invatat sa iubesc si pe altcineva in afara de mine, unii, care ma provoaca sa nu mai fug si sa privesc frica in fata.  Esentialul e ca, fie ca vrem, fie ca nu, intotdeana, undeva, cineva o sa ne schimbe, poate chiar noi.

Recomand aceasta piesa pentru ca pe mine m-a intrigat, m-a facut sa simt, sa reactionez si sa imi fac aparitia intr-o rochie cu buline.  In plus, simt nevoia sa ma arunc in polemici, asa ca am nevoie de voi sa ma contraziceti!

Ce as face daca as fi in stare? Nimic. Pentru mine, fiecare om e o opera de arta si tot ce vreau este sa o analizez, sa o descopar de la distanta si pentru nimic nu as schimba frumusetea unui om care se manifesta asa cum e el.

Regia: Vlad Zamfirescu

Distributia: Adam- Dan Radulescu, Evelyn- Denisa Nicolae, Jenny- Aylin Cadir, Phillip- Sorin Dobrin

Cafe Godot- Teatru

*Nu stiu daca e voie, dar am preluat afisul de pe Cafe Godot- Teatru. Mulutmesc. 😀

Eu nu stiu

Buna Luiza,

Eu stau pe marginea unei prapastii a unui pamant inclinat. Ma tem ca o sa imi cada in cap cealalta jumatate de cap. Parul ma trage in jos, e gravitatie.  Asa pot sa imi tai singura bretonul. Podeaua e subtire, transparenta si ascutita ca vocea unui client furios.

Incerc sa ma las in jos sa ma sprijin. Gelatina. Mi se sparge ochiul drept, cu el vedeam bine.  Usor. Caut adanc in sinea mea si tot ce reusesc sa scot e o bucata de ficat. Arata ca vata de zahar, dar are gust de cianura. Il citesc pe Bukowski, se presupune ca stilul lui e dirty realism. S-ar putea sa imi placa dirty, cu realismul am probleme. Nu stiu sigur. Toti oamenii pe care ii cunosc alearga spre mine taraindu-si trompele prin praf. E haos. Toti vor sa ma atinga. Ma rog sa nu ma atinga, dar nu sunt convingatoare. Va rog sa nu ma atingeti. Vreau sa fug, dar mana dreapta imi atarna pana la calcaiul stang a celeilalte planete. Imi dau o palma, ca sa am trei. Vin. Eu nu sunt de pe Aici, sunt de pe alta planeta. Am crescut in cauciuc, nu stiu cand ploua. A nins de ieri in radacina mea, dar nu mi-am dat seama. De ce? Nu pot sa ma vad, mi-am uitat celalalt corp acasa. L-a mancat cainele. N-am fost atenta. Nu stiu. As vrea sa ma vad, stiu ca ochii mei nu sunt identici. Sunt verde, asa ca medicul mi-a recomandat ochelari.

Ma vad prin ochii lui Clau, sunt bine, mai ales ieri. Tata a inchis usa, ca sa nu mai intre soarele pe care il dor dintii. Tata nu suporta oamenii care plang, sa stea afara.  Alaltaieri am mancat cipsuri, mi-au iesit pe urechile de la munca. A fost o saptamana nebuna.  Am pedalat pe o gorila, dar nu i-a placut apusul si m-a reclamat la OPC. O sa ma dea in judecata, pe mine, Bianca Iacob. La intrunire, m-am inrosit, mi-au aparut pete si am vomitat. Mi-am exprimat ideile. Nu sunt bune. Sunt volatila. Mai ales cand mananc blere. Sunt oarba.

Reala. Asta e povestea mea. Mai tarziu, il scot pe Hagi intr-o pauza, la tigara. Avem de discutat.

Ce zici, Luiza? Cum ma vad eu? 😀

Critica de arta contemporana

Analiza de artist

Tema principala a artistului  este aceea a sacralizarii frumosului reflectat  in forma sa pura, simpla, concreta. Peisajele, mai mult sau mai putin constient, se transforma din surprinderea unui simplu aspect din natura in momente de intriga, de instigare a privitorului catre proiectarea unei povesti, de cele mai multe ori cu o tenta de magie, de necunoscut, de lume in care totul pare a fi posibil, cum e cazul fotografiilor cu “zapada in oras” sau “dimineti de iarna fara zapada”. Ceea ce ma fascineaza in mod deosebit e si capacitatea de reprezentare a trei planuri concomitent in acelasi cadru, fapt care de cele mai multe ori imi creeaza senzatia de libertate, de omniprezenta, sentimentul ca nu mai imi este teama. De ce sa ma simt obligata de limite sa apartin unui singur spatiu, cand eu pot fi peste tot? In ceea ce priveste portretele, personajele par blestemate sa isi releve frumosul specific, cel mai adesea adanc pitulat printre detaliile proiectate de masca sociala pe care o luam de fiecare data din cuier cand plecam de acasa, ceea ce imi aminteste de momentul in care unul din subiectele artistului acuza fotograful de care vorbim ca l-a surprins mult mai frumos decat il reflecta realitatea, dovada incontestabila aici si aici. Subiectele animalute se incapataneaza sa fie puternic umanizate si foarte expresive, cum e cazul ratelor cu pasi in zapada, a lui Muc, Maia, pana si goangele care stau pe un scaun, desi eu tind sa cred ca e tot meritul artistului care surprinde eficient esenta momentului si reuseste sa-i imprime o tema.

Dar artistul de care vorbim este si o persoana. Preferata mea. Este draguta, smart, hardworking, nu pot sa ma abtin sa nu ii invidiez puternic entuziasmul, determinarea cu care se implica in tot ceea ce face si pasiunea pentru fotografie. Este printre putinele persoane care au curajul sa afirme cu tarie “Bianca, de data esti in rahat.” si sa continue cu mai putin aplomb “Aaa, adica intr-o situatie din care nu poti iesi!“. Cand te place, te place de tot si iti ofera tot ce are pentru o suma modica (glumesc, evident). De aceea si din alte motive, tin neaparat sa mentionez ca o apreciez ca pe un membru al familiei si de cel putin 100 de ori mai mult decat pe un kindle, am zis cel putin. Pentru ca e sora pe care nu mi-am dorit-o pana sa o cunosc, increderea mea in mine, sufletul meu pereche (ala bun) si dreamcatcher-ul meu, adica ma apara de baietii rai si de visele urate. Prin urmare, m-am decis sa-i ofer cadou de ziua ei, cu contract de vanzare-cumparare, rinichiul meu drept pentru care garantez ca e de firma, de moldveanca pur sange.

LA MULTI ANI, CLAU!! Sa fii tare fericita, sa castigi la loto si premiul Nobel pentru fotografie!!!

PS: Sunt foarte incantata ca acum suntem amandoua la fel de batrane. 😀

Credite:

Comunitatea foto- Claudia Paterau

Claudia Paterau

Como siempre, comandante Che Guevara…

Fericirea nu poate fi penibila. Es salvaje y libre :). E atunci cand esti atat de entuziasmat incat vrei cu tot dinadinsul sa folosesti in acelasi timp toate lucrurile pe care ti le-ai dorit, le-ai cumparat, le ai in sfarsit si fara de care exact in acest moment nu poti trai. E atunci cand mananci placinte cu mere Cami- made, insosetat in cizme cauciucate (in casa fiind), cu ochelarii profi, ascultand muzica spanioleza in timp ce colega ta de apartament vine sa te intrebe de accentul spaniol pentru ca dupa 3 luni a ajuns si ea la mega performanta de a invata “alfabetul spaniol” si simte ca e momentul sa manifeste o oarecare curiozitate stiintifica. Atunci te gandesti ca e la fel ca in romana, dar lasi geniul sau sa tureze la maxim. Abordezi o atitudine didactica distinsa, iti asezi serios pe nas ochelarii, scuturi simbolic cizmulitele proaspat cumparate si ii explici frumos savantului care-i faza cu accentele si cu litera “ñ”, care, by the way, e o litera de sine statatoare, nu un “n” cu accent :D, ii spui savantului si cum se numeste simbolul asta, care de altfel e uitat de geniu in timp ce isi scrie postarea, invata alfabetul spaniol, se uita la Once upon a time si mediteaza puternic la faptul ca:

1. nu e deprimat, ci doar temporar nefericit;

2. a venit in sfarsit momentul ca geniul sa demonstreze ca e mai inteligent decat adorabil;

3. ar merge si un punct 3, dar o sa se gandeasca mai tarziu la asta.

Dupa care realizezi ca tu mananci placinte cu mere, esti incaltat in casa cu cizmulitele cauciucate, asezat strategic in fata calculatorului. Brusc, captezi o imagine cu tine privita din exterior si rapid iti dai seama ca geniul ar putrea sa se amuze copios. Dar ceea ce nu vezi e ca geniul bantuie prin casa machiat la un ochi cu un creion albastru si stim cu totii ca are doi, in timp ce isi antreneaza fata sa para inteligenta cand pretinde ca face eforturi sa invete in sfarsit spaniola dupa ce si-a promis ca o sa faca asta.

Dar, stai linistita mai Camitzu, nu o sa zic nimanui ca sambata, 18 februarie 2012, ora 22:00, erai in casa in cizmulite de cauciuc, mancai placintele pe care le-ai facut cum manca lupul sarmale in Capra cu trei iezi si erai tare dragalasa cu ochelarii aia ai tai care te fac si mai smart decat esti, adica mama, moaaama :P. Ceea ce vreau sa zic e multumeeesc ca ajuti un partial geniu  sa invete spaniola si “your secret is safe with me” (mai ales).

Concluzia e simpla. Fericirea e un set de lucruri simple, niciodata penibile si, in special, nu costa absolut nimic. Si e interzis cu desavarsire sa iti ceri scuze ca esti happy, scrie in al 5-lea amendament.

Starring:

– Cami– as Herself

– Eu-genius– omul insetat de cunoastere, constant protagonist in filmele cu prosti

– Che Guevara– personaj aparent absent, ascuns in colt, comunica cititorului prin aparte-uri

Si finalul grandios, visul unei nopti de iarna:

E 6, nu 7

Ma trezesc eu disperata sa nu intarzii la munca. Imi iau eu noii mei pantaloni din piele pregatita sa ma mandresc la munca, trezesc pe toata lumea ca un bun samaritean…Ce Dumnezeu or dormi si astia atat. Trimit mesaje. Sun. Nimic. Toti, bustean cu spume. Intr-un final, ma decid sa plec singura, cand iese Laurentiu, multumit in sinea lui ca poate sa mi-o plateasca. Incepe cu “Mai, omule! Prietene…!”. Ca sa vezi, ceasurile de la telefon nu se schimba automat. Ta na na na naaaaa! Si chiar nu vreau sa ajung la 8 la munca, sunt eu workaholica, dar nici chiar asa!

Urasc schimbarea orei vietii!!! Si ma intreb, acum ce sa fac? Ce fac oamenii normali la 7 dimineata? 😀

Concluzie: Ce as putea zice mai mult decat “Luke, I’m your mother?” ?! Si sa imi schimb numele in Eugen de la “you genious”? Frumos.

Am plecat sa citesc stirile, mailurile, prospectele de la medicamente, corespondenta vecinilor si sa ascult un cantec pentru alienati. Am zis.

Nota de subsol:

Melodia nu e pentru alienati, doar ca imi place 😀