Sunt entuziasmata, speriata ca toti dracii si extrem de fericita. Nu mai am rabdare sa se faca maine. Simt ca ma casatoresc. Si chiar asa e. Ma insor cu bicicleta mea. E perfecta. Nemtoiaca, roata de 26, frane mecanice pe disc, schimbator de viteza cat sa ma duca in rai si inapoi intr-o secunda, marime cadru exact cat trebuie pentru picioarele mele de gazela…O cheama Jessie Juliet si o astept cu ochii cat cepele de o saptamana. Maine, la Prima Evadare, o sa va fac cu mana din fata “plutonului” pentru ca o sa fiu grozava sau, cel mai probabil, o sa ma uit la voi cu ochii sclipiciosi de pe marginea drumului pentru ca nu stiu sa fac o pana, caz in care o sa va intreb daca aveti o camera mai ales pe voi, baietii biciclisti.
Singurul aspect care ma oftica e ca nu a fost ideea mea sa mergem, Clau e de vina. Eu m-am dus initial la recunoasterea traseului sperand sa imi rup ceva prin padure, sa mor in chinuri sau sa vad pe altii murind in chinuri, pentru ca, dintr-un motiv anume, sufeream intens. Nu m-am gandit daca o sa termin cursa, daca o sa pot, ce o sa fac daca nu merge. Doar m-am dus si am pedalat toata ziua. Am intrat in padure eu si m-am intors altcineva. Mi-am amintit ca de cele mai multe ori cand ceva ti se pare greu sau imposibil, singurul lucru pe care poti sa il faci e sa nu renunti si atunci cumva limitele tale nu mai exista. Padurea, potecile, autocontrolul dovedit prin dorinta stapanita de a scoate o arma si a omori toate ciripitoarele din copaci si oracaitoarele de pe langa lac, oamenii care te incurajau chiar si atunci cand nu era cazul, dealurile greu de urcat cu bicicleta cand ai lanturile pe foaia mare, prietenii pe care ii astepti si care intotdeauna o sa te gaseasca chiar si la capatul capaturilor, participantii pe care ii mai depaseam din cand in cand sau cei care mergeau intr-o directie gresita si pe care ii lasam in pace urmand sa ii intalnesc mai apoi, au trezit ceva in mine, ceva ce n-am mai simtit de mult. Putere si libertate. Viteza, distanta mare, traseul usor zgaltaitor si vantul care ma lovea in fata si pe care il amenintam ca se pune cu gagica nepotrivita…L-am simtit. Ma intrebam de foarte mult timp unde e locul meu. L-am cautat mereu si l-am simtit acolo, in padure, langa lac, pe pietris, urmarind sagetile. Eram acasa.
Maine ma intorc, padurea ma asteapta. Si tricoul meu meu cherry de finisher. Ma duc sa-mi pairuiesc ceasul cu bike pod-ul, papucii cu pantalonii si roata de la bicicleta cu fata lui Laurentiu care comenteaza. Sunt pregatita. Prietenii mei biciclisti, ma simt nevoita sa va avertizez ca ati imbulinat-o. Vin!
Nota de subsol: Cami, daca nu vin maine pana la 10, sa ma cauti! Gasesti traseul aici 😛
jurnal de bord 